GRADINA, PENTRU SUFLET

Povestea din gradina

Citind o carte de eseuri scrisa de cativa copii si adolescenti cu sufletele in poveste, eseuri atat de frumoase si sincere, cum eu nu stiu daca as putea scrie vreodata, poate din cauza pierderii inocentei acelei varste, poate din cauza ca anii sterg anumite imagini asupra vietii, imi fac drum incolo si incoa, cu pasii mici si adesea speriati, spre locul din povestea vietii mele, gradina.

Este ora cand totul pare perfect armonizat cu lumina, clipa, caldura si vantul. Povestea isi arunca litere in stanga si in dreapta, litere ce isi gasesc rostul in cuvinte, in onomatopee si in atribute pe care imi doresc sa le adun in propozitii, in fraze si apoi in texte lungi. Ma misca blandetea din culoarea petalelor si ma vad o zana imbracata intr-o rochie facuta din aceste bijuterii catifelate, cusute rand cu rand, culoare si culoare. Aproape ca nu iti vine a crede ca din ele isi vor face aparitia teci mai fine sau mai groase, cu gusturi diferite, dar toate proaspete si delicate.

Cu creionul ascutit cu grija, incerc sa refac unduirea unei rosii, sunt atat de feminine, cum cu greu ar putea fi depasite de alte legume. Credeam ca Aurora este cea mai senzuala rosie, dar cu fiecare nou rod ce apare, imi schimb scala imaginara a frumusetii tomatelor. Povestea lor este un pic diferita, incepe cu a fost odata o rosie si nu se termina, mereu continuam cu doua, noua, patruzeci si noua…

Le analizam de la primul boboc de floare, ne speriem cand acesta pica si nu este polenizat, crezand ca totul s-a sfarsit, ne intrecem in lungime si in latime, ne strecuram printre ele, cu o oarecare smerenie sa nu deranjam frunzele, si le iubim. Le iubim ca pe niste copii ai gradinii despre care s-a dus vestea ca sunt cei mai sensibili. Poate ca este numai o barfa rautacioasa, dar ele sunt puternice si gata sa ne uimeasca in fiecare an.

Personajele din povestea mea sunt o imbinare uneori perfecta, alteori imperfecta de buruieni si buruiene, de plante bune si cele incomode, de frunze lungi si subtiri cu cele rotunde si grase, de foi care se lipesc de pantalonii tai si cele care te zgarie pe brate.

Sorb din priviri orice bun prieten ramas peste iarna in gradina si rasarit acum prin locuri sau carari. Parca mi-s mai dragi decat cele puse de mine si daca stau sa le studiez bine, se nasc cu asa o putere si o dorinta de viata, ca ar fi un pacat imens sa le scot, chiar daca nu sunt mereu la locul potrivit.

Ce-ar fi o poveste fara parfum de cimbru, de trandafir, fenicul sau busuioc? Ar fi un tinut fara tremur, fara ochi inchisi si fara atingeri suave, ar fi ca un bebelus fara miros de lapte.

 

In povestea mea, pamantul este acoperit cu resturi de hrana ramasa din iarna vitelor sau iarba uscata ori buruiana crescuta fara vreun rost anume. Un strat si apoi altul, pana cand simti pamantul umed si cald sub el.
Eroii asteapta cuminti caldura soarelui, apoi racoarea serii, asteapta cuminti si tacuti legatura de canepa ce ii sprijina de strajerul ce ori este nou, ori are vechime de ceva ani, ne asteapta pe noi, sa ii mangaiem si sa ii ingrijim.

 

 

 

Povestea mea nu a inceput acum si nu se sfarseste curand, trec zile si anotimpuri, ploi si vanturi abia tinute in rost, povestea mea asteapta continuarea, iar literele tot isi joaca hora lor asteptand un titlu nou, o coala alba sau o stare noua.

Gradinariti cu dragoste!

Rating: 4.0, from 4 votes.
Please wait...