Citesc o carte de eseuri scrisă de câțiva copii și adolescenți cu sufletele în poveste.
Sunt eseuri atât de frumoase și sincere, cum eu nu știu dacă aș putea scrie vreodată. Poate din cauza pierderii inocenței acelei vârste, poate din cauză că anii șterg anumite imagini asupra vieții, nu îmi dau seama.
Îmi fac drum încolo și încoa, cu pașii mici și adesea speriați, spre locul din povestea vieții mele, grădina.

Este ora când totul pare perfect armonizat cu lumina, clipa, căldura și vântul.

Povestea își aruncă litere în stânga și în dreapta, litere ce își găsesc rostul în cuvinte, în onomatopee și în atribute pe care îmi doresc să le adun în propoziții, în fraze, și apoi în texte lungi.

Mă mișcă blândețea din culoarea petalelor, și mă văd o zână îmbrăcată într-o rochie făcută din aceste bijuterii catifelate, cusute rând cu rând, culoare și culoare.

Aproape că nu îți vine a crede că din ele își vor face apariția teci mai fine sau mai groase, cu gusturi diferite, dar toate proaspete și delicate.

Cu creionul ascuțit cu grijă, încerc sa refac unduirea unei roșii.

Sunt atât de feminine, cum cu greu ar putea fi depașite de alte legume. Credeam că Aurora este cea mai senzuală roșie, dar cu fiecare nou rod ce apare, îmi schimb scala imaginară a frumuseții tomatelor.

Povestea lor este un pic diferită, începe cu a fost odată o roșie, și nu se termină, mereu continuăm cu două, nouă, patruzeci și nouă…

Le analizăm de la primul boboc de floare, ne speriem când acesta pică și nu este polenizat, crezând că totul s-a sfârșit, ne întrecem în lungime și în lațime, ne strecurăm printre ele, cu o oarecare smerenie, să nu deranjăm frunzele, și le iubim.

Le iubim ca pe niște copii ai grădinii, despre care s-a dus vestea că sunt cei mai sensibili. Poate că este numai o bârfă răutăcioasă, dar ele sunt puternice, și gata să ne uimească în fiecare an.

Personajele din povestea mea sunt o îmbinare, uneori perfectă, alteori imperfectă, de buruieni și buruiene, de plante bune și cele incomode, de frunze lungi și subțiri, cu cele rotunde și grase, de foi care se lipesc de pantalonii tăi, și cele care te zgărie pe brațe.

Sorb din priviri orice bun prieten rămas peste iarnă, în grădină, și răsărit acum prin locuri sau cărări.

Parcă mi-s mai dragi decât cele puse de mine, și, dacă stau să le studiez bine, se nasc cu așa o putere și o dorință de viață, că ar fi un păcat imens să le scot, chiar dacă nu sunt mereu la locul potrivit.

Ce-ar fi o poveste fără parfum de cimbru, de trandafir, fenicul sau busuioc?

Ar fi un ținut fără tremur, fără ochi închiși, și fără atingeri suave, ar fi ca un bebeluș fără miros de lapte.

În povestea mea, pământul este acoperit cu resturi de hrană rămasă din iarna vitelor, sau iarbă uscată, ori buruiană crescută fără vreun rost anume.

Un strat, și apoi altul, până când simți pământul umed și cald sub el.
Eroii așteaptă cuminți căldura soarelui, apoi răcoarea serii, așteaptă cuminți și tăcuți, legătura de cânepă ce îi sprijină de străjerul ce, ori este nou, ori are vechime de ceva ani, ne așteaptă pe noi, să îi mângâiem, și să îi îngrijim.

Povestea mea nu a început acum, și nu se sfârșește curând, trec zile și anotimpuri, ploi și vânturi abia ținute în rost.

Povestea mea așteaptă continuarea, iar literele tot își joacă hora lor, așteptând un titlu nou, o coală albă, sau o stare nouă.

Grădinăriți cu dragoste!