O oră doară…

O oră doară, atâta mi-aş dori, să fac ce îmi doresc, nu ce ar trebui!

Cu gandul acesta am trăit o zi întreagă, în momentul in care mi-am dat seama că, printre zecile de treburi, dealtfel făcute cu drag, sunt unele care, odată începute, te poarta pe alt tărâm, loc ce îl descoperi, numai dacă a ta gradină ţi-a intrat profund în suflet, mai ales daca gradina ta se vrea a fi bio.

O oră în care să tunzi o bucată de loc cu verdeaţă, şi nu ţin neapărat să fie gazon, ci iarbă verde, până ce grosimea degetelor ce ţin drept etalon, încep să se zărească.

O oră în care să mângâi flori sau fiecare roşie care te inspiră, lasând-o să-ţi devină muză. Să-i simţi textura, culoarea, mirosul, gustul şi candoarea. Da, candoarea. Unele roşii iţi trezesc o altfel de emoţie si parcă iţi este milă să le tai în farfurie. Le ţii pe masă, le dai mai încolo, le mai faci o poză, astfel încât, încerci să mai tragi de timp până să le vezi în castron.

O oră în care te rupi de realitate, în care visezi la forma ideală pe care ai reuşi să o dai arbustului tău încă netuns. Ai admirat în reviste forme ciudate şi deosebite pe care ţi le doresti, dar nu ştii cum să faci….dar vrei să încerci în ora asta.

O oră în care să accepţi că orice floare sau plantă din grădina ta are un rost. Să nu te enervezi că păpădia s-a înmulţit mai mult decât ar fi fost deajuns, că troscotul se întinde pe zi ce trece tot mai mult, că florile  gălbenelelor au trecut fără a fi culese şi au devenit aspre si neplacute privirii şi că ar trebui scoase.

Să te împaci cu ideea că nu le poţi face pe toate, dar să nu te doară.

O oră a ta, cu tine şi grădina, în care să nu simţi judecata lui Trebuie, să aduni seminţe de salată, avand răbdarea de a le “deprafui “, să  tunzi morcovii cu grija de a nu tăia şi sufletul lor, să stai cu gândul dus şi să admiri fără zgârcenia timpului în spate.

O oră a mea, în care să nu văd necesare un echilibru şi o armonie intre a trebui şi a dori.

Tu ce ai face intr-o astfel de oră?