Drumul, nu demult asfaltat, se desfășoară în dreapta și în stânga mea. Mă opresc și privirea se lungește pe el, aproape pânâ în cele două capete ale lui. Pășesc liniștită spre gradina cu pomi și iarbă multă, locul pe care îl simt cel mai mult ca aducător de pace sufletească. Mâinile adăpostite în mănușile roșii cu degete tăiate, cară foarfeca lungă de care m-am legat sufletește de atâta vreme. Mă așteaptă uzicile și frunzele luxuriante de ștevie. Încep să tai și tai fără să mă grăbesc, mintea mea începe să țese idei, gânduri și întrebări retorice la care îmi vine să răspund strigând de bucurie.

Atunci când scrii despre ceva frumos începi să radiezi, să te dezintegrezi în mii de particule de bucurie pe care le împarți în jurul tău. Cum poate iubirea de natură să te facă să ajungi așa, un slujitor pe viață al verdelui și să devii călugar în grădina ta?

Închizi ochii și simți firul ierbii, iți acoperi urechile și privești muzica mierlelor și a privighetorilor, îți strângi nasul cu degete și respiri cu ochii emoția liliacului. Așa ceva nu trebuie să ratezi în viață!

 

 

 

 

Mâinile taie, iar mintea gândește, pune cap la cap soluții pentru straturi, soluții pe care le sortează, le cerne și le alege. Cât de bine vor face aceste urzici uscate legumelor mele, dar ștevia atât de blamată de noi, vă aducea ea acoperamânt cald pământului? Cum face natura acești  algoritmi de creație, astfel încât să se hrănească din ea însăși?

Atunci când ai despre ce scrie, te simți bogată. Inspirația te pătrunde și, precum un joc de domino, ajunge să atingă corzi de suflet, corzile să atingă mintea, mintea să atingă mâna, mâna să dea degetelor frâu liber.

Ce testament spiritual mai mare, poți lăsa în urma, copiilor tăi, decât dragostea față de natură, amintirea ochilor care se umezesc atunci când te plimbi desculță prin iarbă, atunci când muști dintr-o roșie plină de gust și farmec, sau când semințele adunate de tine, germinează? Ce moștenire mai prețioasă poți lăsa, decât învățătura despre cum să alegi în viață, să te bucuri de lucrurile mărunte și reale, să faci ce-ți place și să iți placă ceea ce faci și despre secretul de a descoperi în tine curajul de a te exprima liber, devenind călugarul propiei tale forme de artă.

Alegerea unei vieți în mijlocul naturii, te face să o înțelegi și să o respecți, te îmbibă cu emoție și te inundă cu măreție. Ruptura de viața urbană este precum eliberarea din sclavie, prizonierat într-o lume cu picioarele în asfalt, capul în praf și sufletul inrobit de prea multă “uomenie”.

Urzicile încep să mă piște, mănușile roșii nu mai fac față degetelor avide de pământ și frunze, încheieturile mâinilor mă aduc cu picioarele pe pământ și îmi spun că trebuie să mă opresc. Traversez drumul nu demult asfaltat și mă îndrept spre casă. Pun foarfeca la loc și, cu ochii umezi, zâmbetul pe față, mintea deschisă, mă transform în călugăr în gradina mea, fără ca cineva sa îmi fure această alegere.

 

Grădinariți cu dragoste!