Experiența mea tristă cu COVID19

Toată viața nostră este un lung metraj de filme. Treci dintr-un film în altul, mai rapid decât îti poți imagina. Sunt Vasi, și am covid19.

Cântarul stă sub picioarele mele, și sub corpul meu îmbrăcat cu 3 halate, 2 măști, 2 bonete, o vizieră, 2 perechi de mânuși, pantaloni de spital, șosete, papuci de spital și acoperitori de papuci, și tona de transpirație acumulată pe sub toate astea.

Văd: minus 3 kg. Buuun , zic. Sportul ăsta mă ajută la siluetă, fără alte diete.
Mă laud la colege, care chiar sunt impresionate de cum slăbesc eu într-o săptămână 3 kg.
Experiența mea cu covidul începe într-o sâmbătă, când mă trezesc amețită, obosită, și suparată.
Da, supărată, îmi vine sa plâng, și nu știu de ce. Mă pregatesc să încep noianul de treburi care erau necesare..mâncare, grădina..
Mă misc încet si robotizat. Iar plâng. Imi șterg lacrimile să nu mă vadă Gioni, si să îl ingrijorez. Nu aș ști să îi dau un motiv pentru care plâng.
Știți, sunt 3 feluri de oameni, unii plâng bine, altii deloc, iar altii, sunt cei normali, care plâng ocazional, cu un motiv serios.
Eu nu, sunt atipică, plâng din orice, de fericire, de emoție, de supărare, în așteptarea unor vești importante… acum subconștientul meu știa motivul, dar avea sa mi-l arăte, brutal, peste 2 zile.
La pranz, vremea e caniculară, dar mie începe să îmi fie frig, stau in soare..ceea ce nu fac deobicei. Termin cu masa și cu treburile pe care le-am considerat prioritare, și mă retrag în cameră.
Începe coșmarul frisoanelor.
Cearșaful sare în sus, țin genunchii în brațe și tremur. Nu pot sa scot un deget să caut o pastilă.
Mă calmez forțat, și iau un paracetamol.
După minute bune de tremur, apare faza aia tâmpită, în care, toată căldura acumulată vrea să îmi iasă prin ochi si obraji. Pfoa! Pun prosop cu apa rece, și plâng.
Dupa multe minute, vin suvoiele de transpirație, și corpul revine în starea aia curată de revenire la viață.

Urmează o noapte cu alt frison și febră, apoi vine ziua de duminică,  în care am stat doar în pat, am trecut prin trei puseuri de frison și febră.

Spre seară, ajung la dus, și Gioni mă spală un pic, și mă răcorește în același timp.

Duminică noaptea am continuat programul de frison și febra si gândurile negre.

Luni m-am îmbrăcat, am luat un paracetamol dinainte, apoi am plecat la spitalul unde lucrez să mă internez, pentru a-mi  putea face testul covid.

În mintea mea, care încerca să caute orice alte cauze, credeam ca am o pneumonie datorată transpirațiilor reci pe care le îndur in echipamentele alea multe.

Nu, nu era așa.

La prima oră mi-au recoltat pentru covid, apoi analizele de sânge și raze.

Urmeaza iar frison și febră..se țineau scai de mine, începusem o legătură strânsă, la ora aia, chiar credeam că e pe viața.

Apar analizele de sânge, VSH 40, restul analizelor de biochimie si hematologie,  în limite normale. Hai măi, zic, pneumonie e..

Colegele vin să mă încurajeze.. da, hai că va fi bine..

Astept rezultatul testului covid, cu genunchii în brațe, și cu tremuratul bine cunoscut. Iar iau pastile..

Dacă tot lucrez in sistemul sanitar, zic, hai măi, ca am și eu prioritate..colegele mele de la dispensar pun mâna pe probă și mi-o fac într-o oră. E, așteptam telefonul acela..Sună, în sfârșit, și doar aud o voce sfarșită care imi spune, nu e bine Vasi, nu e bine, esti DETECTATA. Adică, am COVID.Am plâns, am urlat, am urlat ca un animal, nu puteam sa vorbesc cu nimeni, să spun la cineva, că urlam si plângeam. Am făcut atac de panică, mâinile mi-au amorțit rapid, nu puteam sa țin telefonul să vorbesc.Trebuia să hotărăsc ce fac acum, unde mă duc..Aveam două posibilități, spitalul din Cărbunești și secția de infecțioase din Tg.Jiu

O doamnă doctor vrea să ma ajute și să îmi găsească un loc la infecțioase, sa fiu aproape ele, deoarece locul lor de munca este în aceeași curte. Da, un loc pe secția de Oncologie.

Urmează procedurile..anunțat rezultat la spitalul nostru, anunțat DSP, anunțată salvarea să vină să mă ridice..

Sună de la dsp să îmi ceară date de contact și persoanele cu care am intrat în contact..

Sunt buimacă, nu mai știu cum mă cheamă, cine este doctorul de familie, ce telefon are, ce telefon are soțul.

Scap de aceste datorii informatice și aștept..

La ora 16 apare asistenta cu un halat de unică folosință, mănuși, botoși, mască.. Imbracă-te, că vine salvarea să te ia!

Tocmai acum imi dădu o pereche de mănuși chirurgicale, nr 8, frate..cu dreapta și stânga. Păi cine poate ști acum care este dreapta, și care e stânga.. le bag pe mana, nu e bine, invers, nu  e bine nici așa.. le las așa, deși le simțeam că dracu, obișnuită cu cele care îmi sunt fidele pe măna. Plec grăbită la salvare, sub privirea zecilor de pacienți și personal medical ce urmăreau totul de pe terasele spitalului, ca pe un subiect de teatru trist, știind în sufletul meu ca toate colegele au sufletul strâns, și sunt alaturi de mine.

Stau in salvare cuminte..cu 1000 gânduri în cap, nici pe departe nu se asemănau cu ceea ce aveau să vină.La intrarea în oraș încep să apară frisoanelor, intru in panică. Salvarea începe să pună sirena și să alerge rapid prin oras. Ajung la spital, în fața cortului de triaj. Rămân închisă în zona roșie, cum îmi spune asistentul de pe salvare,  să anunțe secția să vină să mă ia cineva.

Apare o infirmieră plictisită, și le spune ceva, și pleacă, iar eu tremur în salvare, de nu mai pot. Apare alta persoana ce ar părea asistentă, ia foile, se uita,  le cercetează.. Nu stie ce e cu mine.. ca nu sunt locuri..eu astept tremurând.

Apare un doctor,  ia foile în mână, le cercetează, iar eu încep să BAT în geam.

Mi se deschide ușa și, într-un acces de furie le spun, domnilor, sunt asistenta de la spitalul pneumo, a vorbit o doamnă doctor cu o altă doamna doctor de aici, și m-a asigurat că am un loc într-un pat în acest spital. Măcar atat sa pot obține și eu? Doamne, ce norocoasă ma credeam!

În clipa aia, doctorul și-a adus aminte de discuție, și mi-a zis, aaa,  dumneavoastra sunteti, da stiu despre, haideți.

Am coborât într-un final, și cum mergeam tremurând, și cu bagaje după mine, așa mergeam.Am ajuns într-un salon, am scăpat bagajele pe jos, și m-am aruncat în pat, am tras cearșaful pe mine, mi-am luat genunchii în brațe, și am continuat să tremur. Am încercat să mă linistesc, să caut o pastila de tador, să iau, aveam deja exepriență cu frisoanele, erau prietenele mele..În salon, doua paciente, doamna A si Milica.Doamna A mă ajută, speriată de frisonul meu. Iau pastila și, același ritual, mă opresc din tremurat, însă căldura încercă să iese brusc pe ochi și prin obraji.

La ora 18 vine o asistentă. O persoană drăguță, fac cunoștință,  afla că suntem colege, îmi face o injecție de algocalmin,  îmi pune o branulă, (fix în plica cotului ), apoi testare la un antibiotic..nu am probleme, îl pune pe branulă, apoi pleacă. Rămân într-o stare de așteptare a transpiratiilor alea de după febra, care iti dau senzatia că ești nou născut.

Milica este cea de-a doua pacienta din salon, înfara de doamna A.
Milica este o pacienta de 51 ani, nevăzatoare, cu nevoie de dializă, și cu diabet insulinodependent.
Milica nu este o femeie obisnuită, nu, este ceva între actriță în filmele de groază, și una din episoadele Anatomia lui Gray
Cănd am intrat în salon, cu toate frisoanele la mine, ea statea cu bustul gol, cu oxigenul la nas, și dormea.
A fost o imagine, nu tocmai pozitivă pentru un nou venit speriat si bolnav.
La vreo ora, timp in care doamna A îmi mai ținea companie, Milica s-a trezit dintr-o dată într-un elan de strigate ” Au ce rău îmi e, mi-e rău de nu mai pot!” ” Nu mai pot de rău, au ce rău îmi e!”
Doamna A incepu să o întrebe frumos, ce are, ce o doare, ce sa îi facă..
Milica nu percuta la nicio întrebare, iși continua pleiada de strigăte, cu o repetitivitate distrugatoare pentru noi.
Mi-am pus întrebarea firească ” Doamne, unde am ajuns?”
Incepură să vină și alte paciente, să se impacienteze, crezand ca pot sa o ajute.. nu, Milica era de neoprit, striga tare, mai tare..

Intre timp, doamna A începu să îmi povestească despre ea, cum stateau în același salon de 10 zile .. că așa urla ea, ca una alta..
După o perioadă de astfel de strigăte, în care Milica nu accepta întrebări, și nu dadea răspunsuri, aceasta se opri brusc, și cu o voce din coroana sonora a unui film de groază, începu sa îi strige doamnei A, “Ești o mincinoasă, esti o răutate, de ce mă pârâși, te dai credincioasă, dar nu ești, tu nu vrei sa ma fac eu bine..”
Am ramas șocantă.
Cum poate o persoană care urla încontinuu, să fie în acelaș timp atentă la ce se vorbea în salon, mai mult în șoaptă.
Doamna A a fost pentru Milica, îngerul păzitor, ea a avut grija de ea în aceste 10 zile, pentru că, aici, în astfel de secții, între tratamente, nu este nimeni pe aici, știți ce însemnă nimeni, nimeni.

Între țipete și urlete, Milică își caută telefonul și începu să îl pună să îi dea ora exactă, nu odată, iar, și iar, și iar, apoi își continuă urletul până la ora 21, ora la care pleca la dializă.
Liniște.
Doamna A îmi spune să încercăm să ne odihnim acum, până vine ea, pe la ora 2, dându-mi de înțeles că aveam să ne facem programul după ea.
Dar stai așa, nu e atât de simplu, în același timp, trebuia să prindeam și momentul în care femeia de serviciu venea să spele la baia comună, comună cu un salon de bătrâni căzuți sau mai puțin căzuți,  din categoria celor care confundau wc-ul cu cădita de baie, care se ștergea pe pereți, ușa, sau chiuvetă.
Măi, nu e real!
La ora 2, Milică se întoarse,  puternică și plină de avânt de urlete, am sărit din pat din momentul în care căruciorul ei a intrat pe hol..probabil nu am fost singură.
Au adus-o la pat, au lăsat-o să urle, doamna A  a început să o liniștească, să o mângâie, fară prea mult succes.
Mi-am pus pernă pe cap,  m-am întors pe toate părțile…. am trăit și clipă când Milică s-a oprit. Am adormit toate.
Da, până la ora 6, când am început același ritual. Femeia de serviciu a făcut curat, au mai venit cu tratamentul..nimic nu a schimbat atmosfera.
Am încercat să ies pe hol, să zic că este ceva temporar, că o să își revină cumva..
A venit doamna doctor la vizită. I-am spus rapid că voi ajunge la psihiatrie imediat ce scap de covid.
A luat hotărârea să mă mute în alt salon.
Inima îmi era la doamna A,  care își găsise în mine o sursă de relaxare, dar în același timp, m-am gândit că doamna A pleca peste o zi-două , că avea ceva vechime acolo, și.. voi rămâne eu..
Nu, nu stau. Am luat bagajul, și am plecat în alt salon cu 2 paciente. Am crezut că am luat pe Dumnezeu de picior, dar nu, nu era așa, era situația în care, am dat din lac în puț.
Prima zi în noul salon a fost mai decentă, o auzeam pe Milică din camera aia, pentru că începuse să urle din ce, în ce mai tare..Doamna A se mai refugia pe la mine,  să mai scape.
Urlete au continuat pe timpul nopțîi,  o perioadă, apoi, Milică a murit. A murit, nu înainte de a o blestemat pe doamna A,  cu toate blestemele posibile.
Dimineață am văzut sacul negru pe hol, tronul la ușa.
Doamna A a stat cu ea până în ultima clipă, fără lumânare, doar cu o aplicație pe telefon.
Acum aștepta în alt salon că Milică să fie formolizată și pusă în tron.
Relația între înger și demon se terminase. Urma a mea…

Sunt în salonul 4, paciente cu probleme.
Când am ajuns în noul salon, în partea dreaptă am o pacientă la oxigen , care stă cuminte și pe al cărei chip se vedea suferință.
În patul din fața mea, o bătrână cu un moț în cap,  precum.un palmier,  cu oxigenul la nas, acoperită cu o pătură destul de dubioasă.
Nu știu câți ați văzut filmul Duplex,  cu Ben Stiller și Drew Barrymore…, aceasta bătrână , avea să fie personajul principal din acel film, doar privind dintr-un anumit punct de vedere, iar eu, eu, cum vă ziceam, am dat din lac, în puț.
După câteva ore de somn, începu mamaie să se trezească, și să înceapă să solicite ajutor, vreau să mă acopere cineva, vreau să îmi ridice și mie, cineva,  picioarele..vreau să mă duc la wc și să mă piș.
Am intrat în jocul ăstă..cum aș fi putut să las o bătrână cu o voce dulce și miorlăită,  și să nu o ajut.

Mamaie este o persoană senilă, o fostă lăutăreasă, cântase la acordeon, avea picioare groase..are manechiura și pedichiură făcute cumva, grotesc, ascuțit, dar deja trecuse luni bune peste ele, deveniseră gheare, de care îmi era silă deja, după prima privire.

Veni tratamentul..injecți în venă, burtă, fund..starea mea este rea, sunt obosită, amețită, dau de pereți.
Stau în pat, aștept să iau pastilele antivirale..bestii de pastile mari, și greu de luat..plus alte, vreo 5.
Mamaie vrea să îi ridic picioarele..să o acopăr.. of
Îi puseră o branula, pe bune? E bătrână, senilă, nu suportă nimic în plus, pe ea.

Acum începe calvarul.

Mamaie nu suportă branula, o strâge romplastul, mă roagă insistent să îi verific pe acolo și să îi mai dau drumul la banaje, de parcă ar fi atât de simplu..
O calmez..adoarme. La 2 noaptea mă trezesc din somn cu zgomote mari,  mamaie trăgea de patul ei, cu o forță cu care poți face rău cuiva.. Am încercat să o liniștesc, o duc la wc, o aduc..zic,  hai că ne calmăm și ne culcăm.. mamaie vrea acoperită, dă picioarele jos, mă cheme să i le ridic, îi zic cu frumosul să mă lase să dorm, nu întelege, fac o criză de nervi..zbier la ea,  îmi pun mâna la gură și încep să plâng. Mă cuibăresc și adorm. În acea noapte m-am trezit de 6 ori..din 2 în 2 ore.
Dimineață venea cu tratament și pastile, iar eu, nu eram eu. Mamaie, însă, apucase să își schimbe freza, din moț palmier, își împletise o coada, fix în față, iar coada și-o prinsese cumva de-a doua..ca o coroniță. Măi, nu-i adevarat!
Ziua trece fără prea mare bătaie de cap, mamaie doarme, cu doar 2 treziri și dus la wc.
Vine seară. Da. Vine noaptea. Stau în pat buimacă după tratament.  Sunt obosită și amețită.
Adorm. E 11 noaptea.
Acum mă trezesc cu imaginea asta: mamaie pe wc, în papucii mei, salonul plin de sânge,  ea stătea acolo și mă strigă să o ajut să se ridice.
Aoleu, stai așa!

Mă ridic..buimacă,  cum altfel, și Dumezeule, ea își scosese capăcelul de la branula, umpluse tot salonul cu sânge, pat, pe jos, și alt șoc,  mâna ei era într-o pungă mică de plastic, de medicamente ..în care picură sânge .
Măi,  stai așa, sunt la camera ascunsă.. nu se poate. Nu e real..lipsește drujba.

Am sărit din pat, zic, ce să fac prima data. Am luat pulverizatorul cu dezinfectant, și am dat rapid pe sângele de pe jos, am luat mopul să sterg, să îmi fac drum.
Am ridicat-o de pe wc, am adus-o în pat..prin sângele ăla, am căutat disperată să îi găsesc capacelele prin pungă aia plină cu mâna însîngerată..am dat de ele, le-am pus..am luat telefonul și așa, plină de sânge am sunat la cabinet.
Până se echipează personalul, eu iau iar dezinfectantii și  mopul.
Măi, vreau să plătească cei care își bat joc, cum să cumperi un mop mare, care poate adună 2 litri apă, și să îl storci într-un grătar de găleata cât un pumn. Cum? Cum?
Mânzălesc prin salon, să nu mai văd sânge pe jos, împing în mop cât pot, al dracu el..nimic..e tot la fel de plin..
Apare asistentă, scoate branula. De tot.
Infirmieră vine după mine și spală.. cât poate și ea, lăsând în urmă un salon și o baie plină de apă,  având nevoie de ore bune să se usuce. Văd sânge pe perete, pulverizez și șterg cu hârtie igienică, cu ce altceva..
Ne calmăm. Nu îmi mai aduc aminte ce s-a mai întâmplat până dimineață,  doar că eu am adormit plângând. Dacă m-am mai trezit să o duc pe mamaie la wc, am făcut-o instinctiv. Dar papucii..au văzut cea mai mare dezinfecție din viața lor.
Îmi vine să vărs.Unde sunt eu în acesta poveste, unde este pacienta care trebuie să se vindece de covid. Am devenit sluga unei bătrâne senile. Fără voia mea.
În nopțile următoare zic să mă șmecheresc.  Ascund cuțitul de pe noptieră, mâncarea,  orice ar putea să fie punct de atracție pentru mamaie, papucii îi pun bine, după sticlă cu apă..de 5 l.
Îi aranjez ei noptieră,  îi las ceva de mâncare din care poate să bage vârful linguriței, și pâine, că îi place să roadă pâine, și să foșneasca toate pungile de celofan în care acestea vin. Îi pun papucii fix la pat, cât să intre picioarele în ei.
Gata. E în regulă..Mă voi trezi doar să o ridic de pe wc, să îi dau hârtie să se șteargă, să dezinfectez după, baia, și pe mine..
A mers treaba câteva nopți. Da.
Acum e despre mine. Febra nu mai am demult, dar încep să tușesc,  la început sec, apoi tusea se rupe, având în vedere că iau bromhexin. Am saturația bună.  Nu am nevoie de oxigen suplimentar.  Acum mi-e frică să respir. O fac fix cât trebuie.
Mi-e frică să respir aerul asta din salon, plin de virușii lu’ mamaie. Port masca de câte ori mă apropii de ea.


În raport cu lumea ce mă înconjoară, înfara acestui salon, mă simt cel mai iubit dintre pământeni.
Nu mai pot face față la mesaje, telefoane, griji, îmbărbătări.  Nu mai pot. Sunt obosită și amețită.

Am îngeri păzitori care imi aduc mancare si cele necesare. Da, prietene de tip înger. Le-aș pupa mainile, dacă aș putea.

Nu reușesc sa pun gura pe mancarea grețoasă din spital.
Ziua a 8 a, mă testează. Test DETECTAT. Mă așteptăm, era prea devreme, totuși plâng.

Urmează zile de rutină, tratament, masa adusă la geam, am grijă de noptiera bătrânei, să îi arunc caserolele sinistre de mâncare, în care ea nici nu băga lingurița, să îi dau pastilele lăsate de asistente, și pe care trebuia să le ia de-a lungul zilei, dar pe care cu greu reușeam să i le dau pe toate, de cele mai multe ori, fără succes.

Ziua a 11-a, sunte retestată, test DETECTAT.

Nu pot să spun că mă așteptam.. dar aveam presimțire. Deci trebuia să rămân în spital. Iar fac o criză de plâns. Cine nu ar face-o?
De 11 zile am branula fix în plină cotului drept. Am zis. Nu pot să mă spăl decât cu stânga, josnic, apă rece la baie, josnic. Cum să te speli la subrațul stâng, cu mâna stângă, să nu pui în pericol branula din măna dreaptă? Cum?

E Vineri, ziua 12, vine doctorița la vizită, și vorbesc despre rezultat, și când să mă retesteze. Luni zic. Ma asigur că tratamentul paravenos s-a incheiat, să pot sa îmi scot branula.

Apare o asistentă grăbită, o rog să îmi scoată branula, trage de fașiile de romplast puse unele peste altele, care deja nu își mai distingeau capetele, și, în mintea mea, era și mucegai sub ele. Trage aiurea, nu avem o foarfeca, îi propun să ia cuțitul și să îl folosească..reușim împreună. Sunt o femeie liberă.

Precum un animal ieșit din cușcă, iau prosopul și plec la baie..viața!
Reușesc să mă spăl cu apa rece, să îmi spăl cămășile de noapte,  rămân în prosopul mare de baie, că la plajă.. până seară, când una din cămăși se usucă. Am reușit să fac rost de un cearșaf de pat nou, pentru că celalat se murdarise. De 12 zile, nimeni nu schimbase nimic.
E ceva. O victorie. Pe dracu!

Îmi propusesem să fac rost de o cămășă de noapte nouă, pentru mamaie, să pot să îi dau rochia aia împuțită de pe ea, și să i-o spăl. Cu mare greutate am făcut rost de una.

Starea bătrânei se înrăutățește. Face diaree. Cearșaf murdar, rochie murdară. Cere la wc, atunci văd dezastru. Curgea din ea, precum curge din femeia gravidă, atunci când i se rupe apă. Șir până la baie. Sunt eu și ea.

O pun pe wc, îi scot forțat rochia din nailon de pe ea și o arunc în chiuvetă, torn dezinfectat concentrat pe ea, dau drumul la apă, scot sunete de groază, mă înțeleg cu mamaie să se șteargă bine, îi dau șervețele, îi dau cămășă nouă. O las pe wc până când reușesc să dezinfectez și spăl prin salon, cu mopul ăla, știi ce zic, ăla pe care nu îl pot stoarce.

O aduc în pat, apoi mă duc să spăl rochia, au mama mea..

După un sfert de ora de curs apă pe ea, surpriză, apare apă caldă la robinet. Măi, ești nebun. Dau drumul la duș, poate este și acolo, las apă să curgă. Spăl bine rochia, că este de nailon, se spălă ușor, o arunc pe perdeaua de la baie. Apare apă caldă, mă spăl de 6 ori cu săpun lichid pe păr, senzația de năclăială nu iasă. Lasă așa, zic!

Apare o asistentă dimineață, îi zic de mamaie, că are diaree, că trebuie să ia, măcar niște furazolidon, că trebuie să i se pună pampars. Da. Vine o infirmieră și o schimbă, cu totul, pentru că era deja plină și ea, mamaie, și patul. După o vreme, apare o persoană la geam, și îmi aduce 4 pastile de furazolidon, mie, să i le dau din 6 în 6 ore. Hei, frate, eu am sugerat, nu decid eu. Îmi zice că știe doctorița. E ora 12, ziua, și îi dau prima pastilă.

Seară mă uit cu înfrigurare după o infirmieră, și o rog să se asigure că mamaie va fi schimbată. Mă întreabă dacă are pampars, zic nu..păi să îi aducă familia. O schimbă. Mamaie nu știe ce e ăla pampars, vrea la wc, insistent. Încerc să o conving să facă în chilot acolo, că așa se face, nu înțelege, strig la ea, zbier, plâng.Ora 4 noaptea, mamaie stă pe marginea patului și vrea să o duc să se pișe. Mamaie, măi mamaie…..o iau de la capăt. Nu înțelege, și, așa pe vine, timp în care eu o țineam să nu cadă, îi da drumul jos, urină sare pe picioarele mele, și umple salonul. Încerc să o ridic, să o arunc efectiv în pat, să mă duc să îmi iau pielea de pe picioare, să curaț salonul de urină, cu mopul ăla..

Zic, am spălat sânge, am spălat diaree, am spălat urină, ce urmează, poate doar vomă..

Vine ziua de Luni, e ora 9.30, noi nu știm nimic. Eu doar ce îmi spalasem picioare de urină lu mamaie, am făcut o criză nervoasă umilitoare și de plâns în față doctoriței și a asistentelor. Am cerut ajutor, să mă salveze cumva, altfel mă transferă pe psihiatrie.

Nu s-a schimbat nimic. Eu tot cu mamaie, cu furazolidonul ineficient, cu urina și diareea ei, și cu mult așteptatul rezultat.

Seară aflu că este tot DETECTAT.

Reușesc să rămân cerebrală, discut cu familia, apoi iau hotărârea să cer externarea la cerere, să mă salvez. Îmi călcam principiul meu sănătos de a pleca negativă, și femeie liberă. Urma să accept să mă izolez la domiliciu alte 14 zile. 

Seară nu trece nimeni să o schimbe pe mamaie. Dimineață la 4.30, apare o asistentă cu tratamentul, da, la ora aia, pentru că mai murise cineva, și era pe acolo. Port o discuție sterilă despre îngrijirea pacienților senili, doar să mă aflu în taină.

E Marți, aștep externarea. Am mai puțin cu 7-8 kg față de cum arăta cântarul de la început. La ora 14 apare o asistentă cu documentele la geam, dorind să o asigur că vine cineva din familie să mă ia, fără să aștept după salvare..să nu îi creez probleme. Serios, să nu îi creez eu probleme. Zic, doamnă, soțul meu stă de azi-dimineață în față spitalului să mă aștepte, credeți-mă!

Îmi strâng bagajul în brațe și plec pe ușa, pe hol, ies din spital speriată că nu mai știu să merg. Îl văd pe Gioni și încerc să îi sar în brațe.

Doamne, ce dor mi-a fost de el!  

Sunt izolată la bloc, ca Gioni să nu fie afectat, să fie liber să meargă la serviciu, și să îmi aducă mie mâncare. Purtăm măști amândoi, când suntem împreună, pentru că am rămas responsabili.

Acum zic așa.

Măi, ce sistem sanitar putred este acesta, care își lasă pacienți în îngrijirea altor pacienți?

Ce management este ăsta, fir-ați ai dracu voi să fiți! V-ați bătut joc de mine, și nici nu vă dați seama că ați făcut-o? De mine, de doamna A, de alte paciente care cad în această capcană.

Ce organizare spitalicescă este asta, măi?

Într-o secție sunt saloane cu televizor, frigider, baie cu apa calda, WIFI, iar intr-o secție sunt saloane fara NIMIC, fără să ai posibilitatea să ții un iaurt 24 ore, fără să se strice. Totul ține de noroc?

Unde este schemă de personal normală, care se prezintă așa: medic șef secție, medic, asistent șef, asistenți, infirmiere și îngrijitoare de curățenie? Asta este echipa normală pe o secție. Ei toți colaborează, iau decizii, știe fiecare ce are de făcut în raport cu pacientul. Există plan de ÎNGRIJIRE și TRATAMENT pe care îl face echipa din spital. Nu trebuie să fii la voia sorții.

Cum ați putut să faceți acestă rotație a cadrelor din toate secții pământului, doar poate pentru un stimulent..

Cu să vină măi, numai fețe noi, care nu știau decât tratamentul scris în foaie, nu puteau să ia o decizie, pentru că erau noi, aveau o tură, apoi plecau, venea altcineva..altă infirmiera, altă doctoriță, alt îngrijitor de curățenie, iar între venirile lor sporadice și rapide, nu era nimeni pe secție, NIMENI. Doar un număr de telefon afișat pe perete.

Cine trebuie să știe măi, de câte ori se schimbă un scutec la un bătrân senil, și că poate are nevoie de un pat cu cadru, să nu plece prin salon și să împrăștie diareea și urină..că nu am mop bun cu care să cureț, măi, fir-ați ai dracu voi! 

Cine știe să îmi spună măi, cum să devin NEDETECTA stând în salon cu o bătrână care este internată de peste 50 zile..POZITIVĂ la toate testările de control, salon dezinfectat decât cu clor în apă de spălat pe jos? Fir-ați ai dracu voi!

Am crezut că am o prioriate cât de mică, că sunt asistentă, nuuuu, m-am înșelat amarnic, a fost, fix invers.

Am fost singură piesă constantă într-un haos construit cu bună știință, în care fiecare și-a știut doar bucățica de câteva minute petrecute în salon, nu imaginea de ansamblu al unui concept de îngrijire și tratament.

Am plecat în această luptă cu covidul, din perspectiva omului care nu trebuia să se îmbolnăvească, deoarece s-a protejat mai mult decât normal. Dacă nu aș fi făcut-o, mi-aș fi asumat, m-aș fi dat cu capul de pereți, și aș fi suport consecințele.

După 2 zile de stat acasă, am reușit să scap de plânsul acela blestemat.

Vizualizez un film în cap. Eu, liberă. Mai am mult până când se va întâmplă.

Sunt Vasi, și, nu știu dacă mai am covid. Voi află după ce ies din izolare.

Leave a reply: