Păcatul meu să fie! Semințe de trăire

rasad de castraveti in gradina

Cobor scările de ciment, îmi pun sorțul de grădină, verific buzunarele să nu îmi lipsească foarfeca, ghemul de sfoară sau de jurubițe de cârpe făcute din iarnă, telefonul mobil pentru poze si notițe, clemele de prins pe plasă, o mănușă pentru urzici, șuruburi mici, semințe pe care să le semăn, etichete și marker…cam atât.. imi iau o găleată, și sunt gata de a intra în alt film, filmul salvator.

Imi place să stau în genunchi în fața straturilor, chiar daca nu pentru mult timp. De la nivelul acesta, relația cu plantele este alta. Distingi lucruri pe care altfel nu le-ai sesiza. Îți vine să le vorbești întruna, și cateodată să le cerți.

Îmi vin în minte momentele în care am făcut cunoștință cu noțiunea de agricultură, copil crescut la bloc, cu cheia de gât. Acum știu doar, că îmi doresc o  grădină precum este femeia trecută de 50 de ani, adică matură, fără teamă de eșec, cea care să își permită să spuna NU, sau să nu ii pese mai mult de părerea celorlalți, decât de a ei inseși, grădină care știe să se vindece singură, datorită anilor trecuți peste ea, grădină blândă, cu nuanțe în straturi care să mă dea pe spate, grădină care să își lase urmași cu rădăcini bine înfipte în pămât, grădină care să știe să țipe când ceva o doare, fără teama că cineva intervine brutal să o aducă la tăcere.

Între cele două zone am amintirea a zeci de forme, zeci de arhitecturi, zeci de dorințe, sute de schimbări, de modificări de formă, de încercari nereușite, de mii de clipe de bucurie, de exprimari ale stărilor mele.

Îmi pun mănușile, crezând că astfel mă duc cu vorba pe mine însămi, că șanțurile fine de pe marginea degetelor vor disparea și voi descoperi mâini fine și liniștite. Trag roaba de mânere și mă hotărăsc să fac rost de niște pământ pentru răsaduri. Am grămada de compost pusă bine, acoperită și brută. Pun sita pe ea, sita mea pe care am făcut-o pe măsura roabei, iau lopata și încarc compostul în ea, fac ochii mari și cercetători la posibilele vietăți care ne-ar umbri munca din dorința lor de a supraviețui. Totul este în siguranța, așa că grosul rămas în sită îl descarc într-un viitor strat mai înălțat decat cele obișnuite, acolo unde am nevoie de o baza mai mare decât de un lat de blană.

Ooo Doamne, iubesc pământul ăsta de mor! Arunc mânușile din mână și le afund în compostul cernut, mângâind-l ca pe mătase și răsfirâdu-l ca pe nisipul fierbinte de pe plajă, vara. Apoi vin cu praful de piatră și amestec totul întărindu-mi credința că vor hrăni răsaduri de vis.

Este locul unde vreau să fiu acum, clipa asta nu vreau să o schimb cu alta. Este ca o prelungire a dorinției de a trăi.

Asta este baza de la care vreau să cred că ajung departe. Nu vreau să iau totul de-a gata, nu vreau! Vreau să mă străduiesc, să concep, să parcurg cu răbdare etape, să risc, să aștept și să-mi motivez diminețile viitoare.

Vreau să pun pământ, sămânță, apă și să cresc minune. Vreau să pun lăstar și să mă rog zilnic să facă rădăcini, apoi să îl tratez cu căldură și să construiesc o poveste pe care să o citesc și altora. Vreau să creez armonie, nu să o cumpăr. Armonia grădinii mele vreau să se inspire din natură. Nu vreau să pară altfel decat ar fi crescut ea, fără mine. Vreau să fur idei din drumurile mele, să fiu atentă și să prind logica sălbatică.

Imi cercetez straturile și văd semințe germinate fără ca eu sa le fi semanat. Unele lucruri sunt evidente doar dacă le dai atenție. Ochii mi se luminează, zâmbetul mi se tatuează pe față, și devin un om mai bun decât am fost acum o oră. Totuși, mă simt vinovată și îmi zic:

Păcatul meu să fie! Ți-am dat mai mult vis decât faptă, te-am lăsat să-ți vezi de tine, fără ca eu să te alint. Tu nu te-ai tânguit când ai stat singură si ai rodit, iar eu numai de-am călcat cu pașii, pe alei.

Îmi iau semințele de trăire și mă retrag spre casă. Mâine va fi o nouă zi.

Leave a reply: